.

.
Experienta mortii clinice a fost un mare dar pe care Dumnezeu ni l-a dat pentru a ne aviza ca trebuie sa schimbam drumul pe care am mers pâna acum. Nu întâmplator, Iisus a spus: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata.” Este prima oara în istoria Universului când, în planul celest, s-a decis ca lumea noastra sa fie izbavita nu prin moarte, ci prin spiritualizare.
Ni s-a aratat Adevarul, ni s-a aratat Calea. Este rândul nostru sa raspundem chemarii divine.
Suntem cu totii prinsi acum în marele val al purificarii, al trecerii de la materialitate la spiritualitate. Am certitudinea ca „ora astrala a omenirii” este aproape. De dincolo ni s-au dat toate semnele si toate avertismentele. Sper sa avem întelepciunea necesara de a nu pierde si aceasta ultima sansa.

Dumitru Constantin-Dulcan

”La școala vieții nu se dau diplome. Promovarea este pecetluită cu fericirea, iar corigența cu nefericirea. Se dau restanțe până se iau note de trecere la toate examenele. Fiecare clipă pe care o trăim reprezintă șansa de a schimba totul în viața noastră. Rușinea și critica nu schimbă niciodată o persoană. Lumea are nevoie de dragoste.
Orice om are o poveste. Dacă ar sta cineva să te asculte ar scrie o carte sau poate ar face un film la care unii ar plânge, alții ar râde. Într-o zi vom zâmbi cu toții dintr-o poză de album. Învățăm să privim spre cruce, spre Hristos, spre Înviere. Adorm mestecând cele trei cuvinte… Această clipă nu se mai întoarce niciodată!…


Publicat de Ieromonah Hrisostom Filipescu

sâmbătă, 29 martie 2014

Arsenie Boca, omul care a dus o lumânare aprinsă prin furtună



Este considerat de mulţi credincioşi drept „ultimul sfânt al românilor“. Duhovnicul Arsenie Boca şi-a dus viaţa printre fapte considerate miracole de cei care le-au văzut şi vorbe cu tâlc, balansându-se între renumele profetic şi durerile simţite în temniţele comuniste. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Nicolae Steinhardt, „ovreiul“ ce a găsit creştinismul într-o rangă „Într-o zi, oamenii i s-au plâns: «Părinte, nu mai avem nisip de construcţie, ce ne facem? Numa dacă s-ar abate râul ăsta din loc, am mai putea găsi ceva nisip...». Părintele s-a dus în deal, pe apă, la vreo douăzeci de metri, şi s-a lăsat în genunchi. A făcut rugăciunea câteva ore. Şi, vă jur!, asta am văzut-o cu ochii mei, spre seară, apa a intrat în pământ şi a ieşit puţin mai încolo, lăsând la suprafaţă un nisip fin, strălucitor ca argintul. Muncitorii s-au închinat cu toţii, speriaţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor. 
«Rugaţi-vă, postiţi şi veţi putea şi voi!», le-a spus tuturor.“ Astfel de istorii, precum cea spusă de muncitorii care lucraseră la refacerea mănăstirii din localitate, puteau fi auzite, la Prislop, pe 28 noiembrie 1989. Atunci, toţi cei prezenţi acolo, proveniţi din toate zonele ţării, înfriguraţi de la vremea de afară şi extenuaţi de lipsurile unui regim politic ce mai avea de supravieţuit mai puţin de o lună, participau la ceva mai mult decât o înmormântare. Senzaţia era că România a pierdut un sfânt, o persoană în relaţie directă cu divinul, un făcător de minuni. Din sicriu, trupul lui Arsenie Boca trăda perioadele lungi de interogatorii, anchete şi întemniţări, al căror subiect fusese încă din anii 1950. Despre miracole Cum şi-a câştigat însă renumele acest duhovnic care, pentru o uriaşă parte a credincioşilor din România, reprezentase, vreme de decenii, speranţa că religia şi credinţa vor intra din nou în legalitate şi firesc? O parte dintre răspunsurile la această întrebare pot fi exemplificate prin două momente ale vieţii sale. Mai întâi, printr-o întâlnire, din decembrie 1988, dintre Boca şi ucenicul său, Preasfinţitul Daniil Stoenescu. Părintele ar fi plâns şi ar fi spus, profetic:
„Îmi pare rău pentru voi. Frica e de la diavol… Îmi pare rău pentru voi. Vor cădea mulţi dintre cei aleşi. Vă vor pune impozite, taxe şi alte dări. Nu veţi mai putea fi sfinţi… Acum nu mai e timpul sfinţilor. Acum începe timpul mucenicilor“. Un al doilea exemplu se găseşte pe pereţii bisericii de la Drăgănescu, Giurgiu, pictată în întregime de Boca, după ispăşirea suferinţelor din temniţele comuniste. Într-una dintre picturi figurează moartea martirică a Sfântului Ştefan cel Nou, tot la 28 noiembrie, şi al cărui destin seamănă izbitor cu cel al lui Arsenie Boca. Miracolul este ceea ce privirea ştiinţei nu poate cuprinde, se explică în cărţile de misticism. Pentru Boca însă, aşa cum reiese din spusele şi cărţile sale, supranaturalul nu avea nicio legătură cu vreo separare între intelect şi sentiment, ci devenea însăşi o parte fundamentală a „adevăratei vieţi“: cea condusă sub numele Domnului. „Fă-te ca focul!“ 29 septembrie 1910. Într-o gospodărie de pe vârful unui deal, în Vaţa de Sus, judeţul Hunedoara, se năştea Zian Boca, fiul lui Iosif Boca şi al Cristinei. Aproximativ 19 ani mai târziu, în curtea Liceului „Avram Iancu“, din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, acelaşi Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, „Gorunul lui Zian“. Acel gorun există şi astăzi. După absolvirea Institutului Teologic din Sibiu, Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite pe tânărul Zian, cu bursă, la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Tot aici va urma şi studii de medicină, dezvoltând o pasiune pentru ştiinţe, ce-l va cuceri până la moarte. Zian este hirotonit pe 19 septembrie 1929 şi, după terminarea Academiei de Arte Frumoase, îşi începe ucenicia în monahism, petrecând trei luni la Sfântul Munte Athos. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: „Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!“, la care tânărul şi-a spus în sinea lui: „Aici e de mine, la ăsta stau!“. Amintindu-şi relaţia cu primul său duhovnic, Boca avea să exclame mai târziu, întrebat cum ar trebui să fie un călugăr: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc… Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti… De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!“. Se întâmpla în 1940, când cel transformat din Zian  în Arsenie (în greacă: „cel plin de bărbăţie“) era trimis la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, pentru a intra în adevărata viaţă monahală. Iar din acest loc, începe destinul celui considerat de mulţi, astăzi, drept „ultimul sfânt al românilor“. 
 Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu. Arsenie Boca, duhovnic „Această căciulă a mitului nu vreau să o port“ Arsenie Boca (primul preot din stânga), în timpul unei slujbe la Sâmbăta de Sus În iunie 1939, Zian Boca intră în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov. Un an mai târziu, este tuns în monahism şi primeşte numele de Arsenie, iar la 10 aprilie 1942 este hirotonit preot. Este începutul a ceea ce istoria ortodoxismului din România avea să numească „Mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta“. Arsenie Boca, îmbrăcat într-o reverendă albă, prinsă cu o centură, şi cu părul tăiat scurt la spate, contrar obiceiului călugărilor din epocă, devine, la început, duhovnicul a sute de oameni, transformaţi ulterior în adevărate mulţimi ce invadau curtea mănăstirii din Sâmbăta de Sus. De la Sărbătoarea Floriilor şi până la sfârşitul verii, mii de oameni dormeau pe pătură, în curtea aşezământului religios, contribuind, în timpul zilei, la treburile gospodăreşti din zonă. Sfidând legile fizicii Renumele lui Boca se răspândeşte rapid, la început în zona Făgăraşului, apoi în cea a Ardealului de Sud, ajungând, în curând, în toată ţara. Imaginea sa este construită pe mărturiile celor care îl cunoscuseră direct, închegate pe o combinaţie de exaltare şi senzaţia de a fi atins, chiar şi pentru o secundă, promisiunile din Sfintele Scripturi. „Îţi dădea impresia că este un cuvios venit din lumea sfinţilor. Vederea lui te atrăgea şi te cucerea. Ceea ce spunea era ca şi un cuvânt de Evanghelie“, ne-a spus părintele Ioan Sofonea, din Sibiu. La statura de duhovnic cu har, pe care o dobândise din partea credincioşilor din zonă, contribuie şi câteva istorii personale, redate, în general, de către cei care i-au fost ucenici în acea perioadă. Aspazia Oţel Petrescu, deţinut politic pe vremea comuniştilor, povesteşte cum l-a văzut pe părinte sfidând legile fizicii: obişnuia să ia flacăra unei lumânări direct pe deget ca să aprindă cu ea altă lumânare. Tot Aspazia l-a văzut pe Arsenie Boca, într-o noapte, purtând prin furtună o lumânare aprinsă. „Era de groază, bubuia furtuna, iar sălciile pur şi simplu măturau aleea cu coroanele lor. Părintele a luat din sfeşnic o lumânare groasă şi ne-a ţinut-o nouă, să avem lumină. La vijelia aia, flăcările lumânării se învolburau în toate felurile, se ridicau, cădeau pe lumânare, mergeau în dreapta, în stânga, în tot felul de vârtejuri, dar reveneau tot pe lumânare. Apoi mi-a spus: «Ţine şi tu lumânarea asta şi nu te mai mira atât». La mine, lumânarea s-a stins imediat. «Vezi, a adăugat, trebuie să înveţi să ţii o lumânare în furtună». Îmi vorbea codificat părintele, dar eu nu ştiam încă.
El se referea la cei 14 ani de puşcărie care aveau să vină peste mine. Despre acea furtună şi acea lumină vorbea“, a povestit Aspazia Petrescu. Miracolele de pe munte Părintele Oprea Crăciun, cel care a trecut a murit anul trecut, are o altă istorie de acest fel. „Un om din sat a adus-o la părinte pe fiica sa, de 16 ani, care suferea de paralizie infantilă. Părintele Arsenie l-a trimis acasă şi a dus-o pe fată într-o chilie, unde un călugăr bătrân se ocupa de ea, îi dădea de mâncare şi apă cu care să se spele. În timpul zilei, o cărau cu roaba la noi, care munceam prin curtea mănăstirii, ca să nu stea singură. Într-o zi, am văzut roaba intrând în interiorul mănăstirii. Şi, o oră mai târziu, am văzut fata, ieşind în picioare, sprijinindu-se de braţul părintelui Boca.“ Renumele lui Boca se răspândeşte în toată ţara şi în toate cercurile sociale. Este vizitat de Regele Mihai, Ion Antonescu şi Lucian Blaga. Cu acesta din urmă are următoarea conversaţie: „Fericit eşti, părinte, că ai ajuns un mit“, i-ar fi spus poetul şi filosoful. „Maestre, această căciulă a mitului nu vreau să o port“, ar fi replicat Boca, întrerupt imediat de Blaga: „Ba o să o porţi, pentru că neamul românesc are nevoie de aşa ceva“. Sute de femei umplu zilnic curtea mănăstirii, îngrijorate de situaţia soţilor, plecaţi pe front. Acelaşi părinte Oprea Crăciun povesteşte cum Boca nu avea timp să vorbească în tihnă cu fiecare în parte, însă le spunea: „Tu pune o cruce după casă. Tu pune pachet, că soţul tău e rănit, dar trăieşte. Şi, când au sosit scrisorile, s-a văzut că spusele părintelui fuseseră întru totul adevărate“. Umorul unui părinte Arhimandritul Paisie Tinca a ajuns la Mănăstirea Brâncoveanu în 1945, când avea doar 16 ani. Căuta liniştea sufletească. Aici a deprins tainele bisericii şi a urmat Seminarul Teologic din Cluj şi apoi Facultatea de Teologie din Sibiu. Spune că este un om care greu se impresionează, dar că părintele Arsenie Boca i-a atins sufletul. „Părintele Arsenie era un om deosebit. Stăteam cu el de vorbă de câte ori putea, pentru că era foarte ocupat. Mi-a rămas în minte un lucru pe care mi l-a spus el: «Măi, acelaşi duh e şi în mine, şi în tine». Mi-aduc aminte că atunci când am venit la mănăstire am ţinut post 40 de zile numai cu apă şi pâine şi m-am slăbit tare. Am fugit în pădure şi părintele m-a adus înapoi. M-a întrebat: «Dar cine ţi-o spus să posteşti?». Eu am spus că poruncile bisericii spun să ţii toate posturile. Şi mi-a spus zâmbind: «Dacă vei mai posti aşa îţi trage clopotul, ai noroc să eşti tânăr»“, ne-a povestit părintele Paisie. „Citea“ oamenii după trăsăturile ochilor Părintele Paisie confirmă miile de oameni care veneau la Arsenie Boca pentru spovedanie şi pentru un sfat. „Foarte multă lume venea la el. Ţinea predicile la altarul din pădure. În special, părintele Arsenie le spunea oamenilor trecutul lor. Am găsit în bibliotecă un caiet cu schiţele părintelui. Erau desenaţi ochi ai oamenilor. Şi apoi scria că trăsătura cutare arată ceva din viaţa omului respectiv. Veneau mulţi oameni bolnavi care, după ce discutau cu el, se simţeau mai bine. A fost un om foarte muncitor. Până să vină el, mănăstirea a fost 100 de ani în ruină. El a ridicat-o, cu oamenii din sat. Pe toţi îi punea la muncă. Era dur cu cei care erau aşa, mai încrezuţi, dar şi cu cei care vroiau să rămână la mănăstire şi nu călcau precum un călugăr, după cum spunea chiar el“, adaugă părintele Paisie. Studiul e una – îl pot face toţi. Acoperirea cu viaţa însă o pot face din când în când abia câte unii, unde şi unde, câte unul într-o sută de ani. Arsenie Boca, duhovnic   Anii vieţii nu mai au răbdare: plecarea din Braşov Aurica Tinca, sora părintelui Paisie, a ajuns la Mănăstirea Brâncoveanu pe când avea doar 25 de ani. A plecat special de la Braşov pentru a-l cunoaşte pe părintele Arsenie Boca, stareţul aşezământului. Au trecut de atunci  aproape 70 de ani, iar sora Aurica este tot la mănăstire. A rămas aici pentru că aşa i-a cerut părintele Arsenie Boca. „Eu atunci locuiam la Braşov, la o familie germană. Am auzit că multă lume mergea la Sâmbăta să îl cunoască pe părinte. Am zis să merg şi eu.“ Sora Aurica îşi aduce aminte cu drag de întâlnirea cu părintele Arsenie Boca. „Era foarte muncitor şi mereu ocupat. El a ridicat mănăstirea. Toată piatra care este aici el a adus-o de la râu. Lua oamenii din sat şi munceau tot timpul. M-am dus şi eu să ajut şi de fiecare dată mă trimitea la bucătărie. Nu înţelegeam de ce. Odată mi-a spus «Eu vreau să te cruţ». Probabil că mă văzuse cât eram de slabă. Venea multă lume la părinte. Era foarte iubit. Un an am stat cu el la Sâmbăta. Apoi, în 1948, când l-au trimis la Prislop, le-a spus măicuţelor să se ducă la Bistriţa. M-am dus şi eu la el şi i-am spus să mă trimită şi pe mine. Mi-a spus: «Pe tine nu te trimit.
Rămâi să stai aici, să rabzi anii vieţii». Şi am rămas, dacă aşa a spus părintele“, ne-a spus sora Aurica, ajunsă acum la 93 de ani. Izvorul, loc de pelerinaj Nu departe de mănăstire, la vreo 500 de metri, se află izvorul denumit după părinte. Sute de oameni vin aici în fiecare zi şi iau apă. Se spune că părintele a lovit cu toiagul în pământ şi aşa a izvorât apa, care are proprietăţi vindecătoare. Unii istorici spun însă că izvorul a existat mereu acolo şi că părintele l-a curăţat şi a sfinţit apa. „Mereu venim să luăm apă de aici. Cam o dată pe lună. Se spune că te vindeci de boli, dar trebuie să crezi cu adevărat ca minunea să se înfăptuiască“, spune Filofteia Corbu, 47 de ani, venită din Agnita. „Am auzit şi am citit multe despre părinte. Am venit aici să ne rugăm în linişte, să luăm apă de la izvor şi să ne tămăduim“, a spus Maria Bălan, 51 de ani, venită tocmai din Vaslui. Încep anchetele În anul 1943, la izvorul Văii Sâmbăta, lângă un povârniş aproape vertical, părintele Arsenie Boca terasează stânca. În interiorul masivului, scobeşte o deschizătură pe care o lărgeşte în interior, cu intenţia de a realiza o chilie în inima muntelui. Plănuia să se retragă acolo, să lase mănăstirea pe mâna altcuiva, să-şi dedice restul vieţii rugăciunii. N-a mai apucat. Chilia există şi astăzi, ba chiar a devenit loc de pelerinaj, când vremea o permite, însă, pe lângă mulţimile de oameni care-l trăgeau înapoi, către spovedanii, sfaturi sau slujbe, Boca mai avea o problemă.  Mult discutată şi niciodată pe deplin elucidată, această problemă se lega de modul în care două regimuri politice diferite, cel monarhist şi cel comunist, vedeau în el o ameninţare, prin prisma presupuselor relaţii legionare. Arsenie Boca s-a apărat întotdeauna cu acelaşi argument: lipsa distincţiilor între orientarea politică a oamenilor care îi solicitau sfatul, însă, când la Bucureşti a ajuns informaţia potrivit căreia la Sâmbăta de Sus ar fi fost ascunşi legionari urmăriţi de autorităţi, Boca a intrat în dizgraţia celor care, până atunci, îi călcaseră pragul ca invitaţi de marcă. Dacă regimul monarhist s-a rezumat la atenţionări, când comuniştii au preluat puterea, Boca a devenit automat „persona non grata“. Atitudinea comuniştilor a fost susţinută şi de o serie de predici ale lui Arsenie Boca, în care noii deţinători ai puterii politice vedeau potenţial pericol: „Lupii vor fi sfâşiaţi de către oile atacate. Credincioşii, deşi mai puţini ca număr, nu vor putea fi suprimaţi de puterea numerică a celor lepădaţi de credinţă, atâta timp cât vor sta strânşi în jurul Bisericii“. Este anchetat de mai multe ori, între 1945 şi 1948, la Râmnicu Vâlcea, Braşov şi Făgăraş. În final, pentru a-l salva, Mitropolitul Nicolae Bălan îl aduce, pe 25 noiembrie 1948, la Prislop, în judeţul Hunedoara. Credea că îl poate proteja, însă adevăratele probleme ale lui Boca abia urmau să înceapă. ; (A contribuit Simona Suciu) Mă priveau doi ochi albaştri, incontestabil doi ochi albaştri de om, dar privirea aceea nu avea final, nu avea fund, un fundal. Aspazia Oţel Petrescu, scriitoare   Anchetele Securităţii, detenţia şi umilirea Arsenie Boca, la Prislop, în judeţul Hunedoara Pe 25 noiembrie 1948, Arsenie Boca ajungea la Mănăstirea Prislop, din Ţara Haţegului. Călugării greco-catolici, prigoniţi de regimul comunist, lăsaseră locul în paragină. Iniţial, mănăstirea trebuia să fie una de călugări, însă, până la urmă, este transformată într-un aşezământ pentru măicuţe, sub conducerea stareţei Julieta Constantinescu, numită Zamfira, după călugărire. Arsenie Boca îşi reia titulatura de preot duhovnic. Mulţimile ce-l urmau orbeşte la Sâmbăta de Sus încep să-şi facă apariţia şi în Hunedoara, iar Securitatea se pune în mişcare. Pe numele lui Boca este închegat un dosar de urmărire, numărul 564, pe a cărui copertă, colonelul Gheorghe Crăciun scria: „A se strânge material compromiţător contra lui Arsenie Boca“, adăugând apoi, într-un raport separat: „Arsenie Boca este un element ostil şi duşmănos regimului, care caută să deruteze oamenii de la muncă, infiltrându-le în suflet misticismul şi fanatismul, speculându-le în acelaşi timp ignoranţa. Faţă de cele de mai sus s-au luat măsuri pentru a se face o reţea informativă serioasă în mediul acestuia, în sensul de a trimite la el elemente bine instruite, eventual travestite, care să caute a-l compromite (…) Mutarea lui Arsenie Boca în altă parte nu rezolvă problema, atâta vreme cât nu e compromis“.
Din rapoarte rezultă că Arsenie Boca era urmărit pas cu pas, zi şi noapte, prin prieteni sau simpli observatori, în biserică sau pe stradă, în atelier sau în intimitate. Întreaga sa viaţă era recompusă: la ce oră a ieşit din casă, cum era îmbrăcat, în ce tramvai s-a suit, ce loc a ocupat, cine a trecut pe lângă el. La dosar există delaţiuni de la apropiaţi ai părintelui, de tipul: „Fachiristul Arsenie Boca“ sau „Paranoic, voia şi el să aibă aureola de mare duhovnic“. Când materialul informativ a fost suficient, Securitatea s-a pus în mişcare. Privind spre cer, nemişcat Pe 16 ianuarie 1951, la ora 5 dimineaţa, 10 securişti spărgeau uşa chiliei în care dormea Arsenie Boca. Părintele este trimis, fără judecată, la muncă, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pentru mai bine de un an. Eliberat în aprilie 1952, Boca revine la Prislop, însă pentru scurt timp: este din nou arestat şi anchetat la Timişoara, Jilava şi Oradea. Două mărturii datează din această perioadă, ambele reproduse în documentarul „Părintele Arsenie Boca, Omul lui Dumnezeu“, în regia lui Nicolae Mărgineanu. Prima îi aparţine părintelui Nicolae Bordaşiu, de la Biserica Sfântul Silvestru, din Bucureşti. „Eram închis la Timişoara. Într-o dimineaţă, un gardian m-a trimis cu tineta spre spălător. Am trecut pe culoarul lung, iar la capăt am văzut geamurile deschise. În general, în timpul programului, geamurile erau închise, însă acum probabil că cineva le uitase aşa, sau lăsase să se aerisească. Iar peisagiul pe care l-am văzut de acolo… Orice deţinut visează să vadă cerul liber de la fereastră. Şi l-am văzut, într-adevăr. Iar în peisajul oribil de jos, în curtea închisorii, stătea Arsenie Boca, privind şi el spre cer, nemişcat.“ Un alt preot, Viorel Trifa, redă spusele unui fost gardian, angajat la una dintre închisorile la care fusese deţinut Boca. „I-au spus părintelui să le spună ceva despre Dumnezeu, ca să-i facă să creadă. Şi părintele le-a spus că la al doilea rând de porţi ale închisorii, se află două femei. Le-a descris, cu lux de amănunte, ce avea fiecare în desagă. Cei doi gardieni au fugit şi le-au scotocit femeilor în saci. La întoarcere, au reclamat la conducerea închisorii că printre deţinuţi se află un părinte care vede prin ziduri.“ Singur pe drum Arsenie Boca este eliberat după alte şase luni. Se întoarce, din nou, la Prislop. În luna mai 1959, printr-o decizie a Episcopiei Aradului, i se interzice să mai poarte haina monahală şi să slujească la altar ca preot, pedepse aplicate, în mod normal, celor vicioşi sau cu grave abateri disciplinare. Scena este descrisă de măicuţa Celestina, cea care a adunat zicerile lui Arsenie Boca din cartea „Seminţe duhovniceşti“: „Părintele a ieşit din altar şi, în faţa iconostasului, ne-a citit hârtia pe care o primise cu o zi înainte: trebuia să părăsească mănăstirea în 48 de ore, fiindcă era un element dăunător vieţii monahale de la Prislop! Să nu poată face nici măcar Paştile cu noi! Ce câini! Însă Dumnezeu şi părintele n-au voit aceasta şi, pe când ne tânguiam noi, a venit în grabă o maică să ne spună că avva (n.r. – duhovnicul) a căzut de pe o scară şi şi-a rupt câteva coaste! Voia Domnului, voia părintelui! A mai rămas astfel cu noi avva încă două săptămâni, până când au venit câţiva indivizi îmbrăcaţi la costum, cu o căruţă, să-l ia“. Mănăstirea de la Prislop este închisă, iar măicuţele, obligate să se întoarcă în lume. Aşezământul devine azil de bătrâni. Iar Arsenie Boca este din nou pe drumuri, de data aceasta fără haina monahală.“ Necazurile ne vin pe urma greşelilor noastre. Noi suntem candele stinse, inimi de iască. Nu vă jucaţi cu focul, câlţi fiind. Întoarceţi-vă de către trup către Dumnezeu, ca să aibă milă de voi să nu vă lepede celui viclean. Arsenie Boca, duhovnic   În vizită la Prislop, la mormântul duhovnicului An de an, mii de pelerini vin la mormântul lui Arsenie Boca, la Mănăstirea Prislop Mănăstirea Prislop pare izolată într-o vale răcoroasă, departe de civilizaţia cu care ne-am obişnuit, de forfota din oraşe şi de atmosfera încărcată a acestora. Şi totuşi, în ciuda locului retras în care a fost ridicată, mănăstirea a devenit, după moartea lui Arsenie Boca, un adevărat centru de întâlnire al pelerinilor. În fiecare duminică din apropierea Sărbătorilor de Paşte, mii de oameni trec pragul mănăstirii. Autocarele cu pelerini încep să sosească odată cu răsăritul soarelui, iar până la orele prânzului, cei trei kilometri ai drumului care leagă Silvaşul de Sus de mănăstire sunt ocupaţi de maşini şi de autocare parcate. În zilele de sărbătoare, vizitatorii întârziaţi trebuie să îşi lase autoturismele la o distanţă considerabilă de poarta mănăstirii, pentru a porni pe jos spre locul de pelerinaj.
Locul de rugăciune Chiar dacă drumul pare istovitor, răsplata pe care o primesc pelerinii e pe măsură. „Mănăstirea îi atrage pe creştini datorită lui Arsenie Boca, părintele care a slujit la mănăstire şi a fost înmormântat aici. La Prislop vin pelerini din întreaga ţară pentru a se ruga la mormântul părintelui şi pentru că ştiu de minunile acestuia, şi au credinţa că vor fi ajutaţi dacă ajung aici“, explică preotul Gabriel Miricescu. În curtea mănăstirii, fiecare dimineaţă de duminică e o sărbătoare trăită la intensitate maximă. Florile aduse de pelerini şi candelele purtate de aceştia dau această senzaţie. Oamenii aşteaptă zeci de minute la rând, pentru a depune flori şi a se ruga la mormântul părintelui Arsenie Boca. E o linişte deplină în gesturile lor, e o sobrietate întâlnită în puţine locuri de pelerinaj. Nimeni nu se calcă în picioare, nimeni nu se grăbeşte să ajungă în faţa celorlalţi la mormântul acoperit de flori al celui considerat „sfântul Ardealului“. Răbdarea este cuvântul de ordine al pelerinilor. „Pare destul de greu să ajungi la mormântul părintelui. Urci până la el şi pare o povară pentru oamenii bătrâni şi bolnavi, dar ştim că la întoarcere suntem mai uşuraţi şi pentru că poteca pe care mergem coboară, dar şi fiindcă am apucat să ne rugăm la părintele Arsenie Boca“, spune Maria, una dintre vârstnicele obişnuite cu pelerinajele la Prislop. Mulţi dintre cei care ajung aici păstrează credinţa că suferinţele lor vor dispărea sau îşi vor găsi liniştea datorită preotului Arsenie Boca, de numele căruia este legată istoria Mănăstirii Prislop. Unicul duhovnic Preoteasa Anişoara Crăciun are 83 de ani şi a fost soţia preotului Oprea Crăciun din Cinciş (decedat în urmă cu un an), unul dintre colegii de suferinţă din închisorile comuniste ai părintelui Arsenie Boca. Anişoara l-a cunoscut pe preotul Arsenie Boca în anii 1950, când părintele era stareţ al Mănăstirii Prislop, iar calvarul persecuţiilor din regimul comunist începea să se răsfrângă asupra lui. De atunci, preotul Arsenie Boca i-a fost duhovnic femeii, iar ceea ce a marcat-o cel mai mult pe aceasta a fost harul părintelui. „Pe atunci, oamenii păreau mult mai apropiaţi de credinţă. Îmi amintesc că veneau la părintele Arsenie Boca să îşi mărturisească păcatele şi, înainte de a vorbi, el le spunea unora: «Cu care pumn ai dat în tatăl tău?».Aceia cărora le spunea aşa, recunoşteau şi să căiau“, povesteşte preoteasa. Anişoara Crăciun a rămas cu o amintire impresionantă despre părintele Arsenie Boca. L-a întâlnit pentru ultima dată la Prislop, în vremea postului Paştelui din 1989, în anul în care preotul a decedat. Femeia venise să se spovedească şi nu ştia că părintele se află acolo. Maicile din Prislop au înştiinţat-o de prezenţa duhovnicului, care însă nu mai purta hainele preoţeşti şi avea barba rasă. Era urmărit şi hărţuit permanent de Securitate. „Maicile mi-au spus ca, atunci când o să îl văd, să aplec capul, iar dacă el va ridica mâna dreaptă, înseamnă că poate sta cu mine pentru a îmi asculta spovedania.
L-am întâlnit şi mi-a făcut semnul. Câteva minute mai târziu ne-am aşezat pe una din băncile din faţa bisericii şi am vorbit. Era ora douăsprezece, mă uitasem la ceas. De emoţii, nici nu mai ştiam ce să vorbesc. Apoi, mi-a spus că el se va retrage în chilie şi ne-am luat rămas bun, dar mi s-a părut totul ciudat. Parcă trecuseră doar câteva minute în care am vorbit şi mă miram că a stat atât de puţin cu mine, deşi nu îl mai văzusem de ani buni. Însă când m-am uitat la ceas, am văzut că trecuseră aproape trei ore, pe nesimţite“, îşi aminteşte Anişoara. Hunedoreanca este unul dintre pelerinii obişnuiţi ai Mănăstirii Prislop, iar pentru ea, ca şi pentru mulţi dintre ceilalţi creştini care ajung aici, mănăstirea se identifică cu imaginea de sfânt a părintelui. (Daniel Guţă) Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin. Arsenie Boca, duhovnic
  Mărturia unui pelerin: „Locul în care timpul îşi pierde valoarea“ „Se spune că românii sunt oameni credincioşi, cu frica lui Dumnezeu, iar numărul mare de enoriaşi întâlniţi la mănăstirile din ţara noastră mi-a întărit această convingere. Deşi mereu mi-am planificat călătoriile, ceva sau cineva m-a determinat să plec din senin, singură, cu trenul de la miezul nopţii, spre judeţul Hunedoara. Nu ştiam foarte multe lucruri despre locul unde aveam să ajung, dar intuiam că sunt pe cale să pătrund într-o altfel de lume. În prezent, Prislopul este o mănăstire de maici, care îngrijesc cu multă dăruire împrejurimile. Interiorul bisericii este pictat de părintele Arsenie Boca, fiind foarte diferit de al altor lăcaşe de cult ortodox. Picturile sunt zugrăvite în culori foarte deschise, iar chipul Mântuitorului, extrem de luminos, îţi induce o stare de înălţare. În faţa micuţei biserici se deschide un drum spre un deal ce urcă la cimitir. Clipocitul unui pârâu te însoţeşte până în vârful dealului, unde te aşteaptă imaginea unui Colţ de Rai. Uimirea mea venea din faptul că, deşi în faţa ochilor aveam o mărturie a faptului că toţi suntem trecători pe pământ, mi se părea ca intrasem pe un tărâm de vis. Şi, într-un astfel de decor mirific, nu am putut decât să îmi doresc să tac, să ascult şi să mă rog. Poveştile pelerinilor care veneau la mormânt erau multe, unii dintre ei aducând doar mulţumiri, alţii plângând şi cerând ajutor. Dar mărturisirea unei tinere mămici, care ţinea de mână un băieţel de 2 ani, cu faţa rumenă şi atitudine cuminte, mi-a atras atenţia.
Chipul femeii radia de fericire în timp ce spunea celor prezenţi că ani de zile încercase să rămână însărcinată prin multe metode şi tratamente, până când a venit la Prislop şi s-a rugat. La scurt timp, a rămas însărcinată şi a născut un băieţel, iar acum vine să îi mulţumească părintelui. Când am revenit în Bucureşti m-am simţit un alt om. Un om mai calm, împăcat cu soarta sa şi dornic să le vorbească tuturor de părintele Arsenie Boca. Am mers pentru prima dată la Prislop în urmă cu patru ani, iar de atunci am încercat să ajung cât mai des. Acolo intri parcă într-o altă dimensiune, în care timpul îşi pierde valoarea.“ acest text a fost preluat de pe blogul jurnalistei Magda Câmpeanu   Ultimii ani: „Nu s-a mai pictat aşa ceva niciodată“ Celebra pictură „Iisus în zeghe“, de la Biserica „Sfântul Elefterie Nou“, din Bucureşti Arsenie Boca revine în Bucureşti, în iarna lui 1959. Poartă haine civile, transformându-se, peste noapte, într-un domn elegant, cu ochelari de soare. Este surprins de angajaţii Securităţii mergând la cinematograf, la cofetărie, pentru o îngheţată, sau în excursii în Munţii Bucegi şi la mare. Pe urmele sale sunt, constant, peste 10 informatori, unii aduşi din provincie, câţiva dintre ei chiar feţe bisericeşti. Lui Boca îi este cenzurată corespondenţa, îi sunt refuzate sute de scrisori şi acatiste şi i se cercetează periodic locuinţa, în lipsa sa. Este angajat, la Bucureşti, să picteze altarul Bisericii „Sfântul Elefterie“. Simptomatic pentru situaţia sa din acea perioadă, pe tot parcursul muncii, Boca poartă un ecuson pe care scrie: „Nu răspund la întrebări“. Este angajat la atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor din Bucureşti, iar în 1968 iese la pensie. În acelaşi an, începe pictura bisericii parohiale de la Drăgănescu, Giurgiu, nu departe de Bucureşti. Avea să fie ultima urmă majoră a trecerii sale prin viaţă. Astăzi, biserica de la Drăgănescu este supranumită „Capela Sixtină a Ortodoxiei Româneşti“. „E icoana lui!“ Părintele Lucian Petcu, preot la Mănăstirea Drăgănescu, ne-a povestit că Arsenie Boca a lucrat, vreme de 15 ani, noapte de noapte. Cumva tipic pentru modul în care modelele culturale din România sunt răspândite, a trebuit să ajungem în 2007, pentru ca picturile lui Boca să fie cunoscute. Cel implicat în aceste descoperiri se numeşte Alexandru-Valentin Crăciun şi avea, la acel moment, 29 de ani. Crăciun a descoperit, din întâmplare, într-o carte, o pictură făcută de Boca la Drăgănescu: „Învierea“. Pictura aceea l-a marcat pentru tot restul vieţii. „Nu s-a mai pictat aşa ceva niciodată. E o imagine halucinantă. O reprezentare unică a lui Hristos“, povesteşte tânărul. Crăciun îşi neagă orice merit în descoperirea picturilor lui Arsenie Boca şi pune totul pe seama „miracolului“, a revelaţiilor care permit, din când în când, ca anumite lucruri „să-ţi fie date“. Aşa s-a întâmplat şi cu o banală vizită la Biserica „Sfântul Anton“, din Bucureşti. „Era o icoană acolo, ce fusese donată bisericii acum câteva zeci de ani buni. Mai mult nu ştia nimeni. Şi nici cine era pictorul.
Cum trebuia să-l mai aştept pe părintele paroh, m-am dus să mă închin. Uitându-mă în jur, mi-au căzut ochii pe icoana Sfintei Parascheva. Deşi fusesem de atâtea ori la biserica «Sfântul Anton», niciodată până atunci nu observasem icoana. M-am apropiat, m-am închinat... Şi când mi-am ridicat ochii, am întâlnit privirea sfintei. De obicei, icoana aceea stă tot timpul în penumbra bisericii. Neluminată, pictura ei pare un pic ştearsă, învăluită, stinsă. Dar, în după-amiaza aceea, un snop de raze se strecurase prin vitralii şi bătea din plin pe chipul sfintei. Scăldată în razele soarelui, icoana parcă mustea de aur şi de lumină! Şi Sfânta Parascheva avea un chip strălucitor, întărită de soare. Lumina sfintei se adunase pe chip şi-n privire. «E părintele Arsenie, e icoana lui!» – mi-am zis deodată, ca într-o transă! N-aveam argumente. Figura aceea a sfintei îmi amintise de chipul lui Hristos din scena Învierii, pe care o descoperisem mai demult, într-o carte.“ Boca este redescoperit Câteva zile mai târziu, Alexandru-Valentin Crăciun mergea cu câteva fotografii ale icoanei Sfintei Parascheva la Biserica Drăgănescu, la părintele Lucian Petcu, să îi arate imaginile. Voia o primă confirmare: era icoana pictată de părintele Arsenie Boca sau nu? Preotul cercetează icoana, după care o compară cu alta, tot a sfintei Parascheva, din biserica lui. Era aceeaşi imagine. Peste câteva luni, Alexandru-Valentin Crăciun publica un mic articol despre pictura părintelui Arsenie Boca. La Biserica „Sfântul Anton“ încep să vină valuri de oameni, lumea se închină îndelung la icoana Sfintei Parascheva şi o fotografiază. A fost declanşatorul unei noi descoperiri a lui Boca: o nouă generaţie intra în contact cu învăţămintele sale, de data aceasta prin picturi. Convins că o nouă menire i s-a deschis înainte, Crăciun ajunge la catedrala „Sfântul Elefterie Nou“. Exista bănuiala că acolo pictase Boca, în 1959, fresca din absida altarului, cea reprezentând „Maica Domnului cu Pruncul“. „Când am intrat eu la Elefterie, era slujbă. Fresca Maicii Domnului cu Pruncul trona deasupra altarului, uriaşă şi impunătoare. Am privit-o şi m-am cutremurat! Ce m-a frapat pentru prima oară a fost Pruncul! Pruncul care priveşte cu braţele deschise ca o cruce, chemând: «Veniţi la Mine!». Veşmântul Lui mă contraria în chip deosebit. Simţeam că e ceva acolo, nu înţelegeam prea clar, ceva ce-mi scăpa.
Pe urmă, într-o noapte, s-a mai întâmplat un miracol. Era foarte târziu şi eu eram într-o stare de surescitare. Şi atunci, brusc, am găsit înţelesul: veşmântul Pruncului pictat de părintele Arsenie era o zeghe! O haină de puşcărie!“ Nimeni nu observase asta până atunci: nici preotii care s-au succedat, nici enoriaşii, nici măcar comuniştii şi securiştii. Sau, spune Alexandru-Valentin Crăciun, „au văzut şi n-au înţeles“. Ar putea părea o excentricitate, dar reprezentarea lui Iisus în zeghe şi tuns ca un deţinut are justificare teologică. Este foarte probabil ca Arsenie Boca să se fi ghidat după cuvintele din Evanghelia după Matei: „În temniţă am fost şi aţi venit la Mine“. Pe de altă parte, fresca respectivă fusese pictată în 1959, atunci când teroarea comunistă se înteţise, ba chiar însuşi Arsenie Boca fusese închis. Singura explicaţie „oficială“ a picturii, oferită chiar de către autor, i-a fost dată mitropolitului Ardealului, Laurenţiu Streza: „Mie aşa mi s-a arătat Maica Domnului, aşa L-am văzut pe Mântuitorul şi eu Îi pictez aşa cum I-am văzut eu“. Picturile şocante Scena „Învierii“ poate fi văzută la Biserica Drăgănescu Un alt exemplu al unicităţii raportării lui Boca la pictura bisericească sunt frescele de la Drăgănescu. Fără a aparţine vreunui stil de pictură, imaginile expuse sunt profetice. La Drăgănescu, pe pojghiţa varului de frescă din pronaosul bisericii am regăsit câteva imagini neobişnuite prin actualitatea lor, mai ales având în vedere că fuseseră pictate în 1968: Turnurile Gemene incendiate pe 11 septembrie 2001 sau naveta „Discovery“. Cu litere de un roşu sângeriu, stă scris: „Fărădelegile atrag pedeapsa pe pământ“. Alături, într-o completare şocantă, par să se prefigureze toate evenimentele care vor cutremura iremediabil lumea modernă: terorism, modificare genetică, globalizare. În centru este scena Învierii, cu un alt mesaj, cel puţin neobişnuit pentru un astfel de context: „Să nu credeţi că veţi intra după moarte în Împărăţia în care nu aţi trăit pe pământ“. Omul modern şi izolarea sa faţă de lumea spirituală, în viziunea lui Boca Deasupra, apare pictată Apocalipsa, reprezentată prin câţiva zgârie-nori arzând.
O altă scenă inspirată din viaţa modernă ilustrează celebra chemare la cină: îngerul Domnului îl cheamă pe om la Cina de Sus, dar el, aşezat confortabil în fotoliu, înconjurat de lux şi descoperirile tehnicii, îi spune acestuia, prin telefon, că are de „rotunjit ţarina“, de stăpânit Pământul, de încercat milioanele de cai-putere ai rachetelor, de populat alte planete. „Avem alte preocupări“, apare altundeva pe perete.  70 este locul pe care a fost plasat Arsenie Boca, în 2006, în topul „100 mari români“, realizat de Televiziunea Română.   Era foarte târziu şi eu eram într-o stare de surescitare. Şi atunci, brusc, am găsit înţelesul: veşmântul Pruncului pictat de părintele Arsenie era o zeghe! Alexandru-Valentin Crăciun, student la Facultatea de Teologie Bucureşti   „Caracterul picturilor este unic în lume“ Pictura de la Drăgănescu îţi ia cu siguranţă ochii, însă valoarea ei artistică este neclară. Mulţi spun că ar fi opera unui geniu, alţii, precum, criticul de artă ortodoxă Richard Barrett, o consideră „întortocheată şi  neclară“. Criticul de artă Sorin Albu, din Cluj-Napoca, ne-a explicat care sunt elementele definitorii ale picturii duhovnicului. „Arsenie Boca are, cel puţin aparent, un stil de pictură neo-bizantină. Spun aparent, pentru că stilul său este unic în pictura românească. O astfel de pictură nu se mai găseşte nicăieri în lume, nu neapărat datorită stilului de pictură, ci, mai degrabă, prin caracterul profetic. Din punct de vedere tehnic, Boca foloseşte pasteluri, uneori în culori vii, alteori estompate, în funcţie de tematică, dar şi stilul pointilist, adică pictura prin puncte, în vârful penelului. Spre exemplu, „Învierea Domnului“ este realizată în această tehnică. Sunt mai multe planuri, prin care îl putem vedea pe Iisus ieşind din mormânt, dar fiind, în acelaşi timp, înăutru. Mormântul în sine este transparent, iar asta este o altă tehnică des utilizată de Boca. Priviţi, de exemplu, aureola dimprejurul lui Iisus: nu este niciodată opacă“, spune Albu. Criticul îşi exprimă şi incertitudinile legate de anumite aspecte ale operei lui Boca. „Ce aş avea de reproşat este nerespectarea canoanelor iconografiei. Însă nu în sens dogmatic, ci, mai degrabă, înlocuirea acestora cu o latură de imaterial-spiritism, ceva de tip new-age.
Asta se întâmplă şi în scrierile sale, de exemplu în „Cărarea Împărăţiei“, unde se pot găsi citate din spiritişti şi ocultişti luate ca bune, dar şi teme precum preexistenţa sufletului sau determinismul spiritual“, încheie Albu.   Ce rămâne dintr-un om după zeci de ani de anchete ale Securităţii În 1969, obştea de maici de la Prislop se reorganizează la Sinaia, unde Arsenie îşi organizează o chilie şi un atelier de pictură, în care se retrăgea la răstimpuri. Face plimbări prin zonă şi, o dată pe lună, se duce la Bucureşti pentru a-şi ridica pensia derizorie. Securitatea nu renunţă să-l urmărească în mod constant, până la 7 octombrie 1989, cînd este scos oficial de sub „supravegherea informativă“. În 1988, Boca suferă un preinfarct şi face o paralizie parţială (faţă şi piciorul stâng), fiind internat în mai multe rînduri la spital, la Bucureşti. Pe 28 noiembrie 1989, la vârsta de 79 de ani, Arsenie Boca moare la Sinaia, fiind înmormântat pe 4 decembrie, în cimitirul Mănăstirii Prislop, în prezenţa unei impresionante mulţimi de credincioşi. Dan Lucinescu, în cartea sa „Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre“, descrie efectul nenumăratelor ore de anchete şi ani de temniţă, vizibile la momentul înmormântării: „Degetele mâinilor i-au fost distruse. Arătătorul de la mâna dreaptă a fost singurul scos din patrafir, în sicriul Părintelui, pentru a fi sărutat. Pe figura Părintelui, al cărui corp era aşezat în sicriu, se vedeau pe pomeţii obrazului arsuri circulare, în diametru de circa doi centimetri, iar pielea feţei avea urmele unor traumatisme“.   Cel care ar putea deveni un sfânt Arsenie Boca, în ultimii ani de călugărie, la Prislop Ce rămâne însă în urma lui Arsenie Boca şi, mai ales, cum se va raporta Patriarhia Română la persoana celui considerat deja, de mulţi credincioşi, un sfânt? În fapt, în prezent, există mai multe campanii, declanşate deopotrivă de admiratori şi organizaţii non-guvernamentale, de canonizare.
Care sunt însă şansele reale pentru ca un astfel de demers să se transforme în realitate? Mici, s-ar părea, cel puţin pentru moment. În prezent, la Patriarhia Română nu există o astfel de intenţie de canonizare, cel puţin una declanşată temeinic. Radu Preda, teolog, conferenţiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, explică ce ar presupune o astfel de iniţiativă: „Din câte ştiu şi eu, nu există «pe rol» niciun demers vizând canonizarea părintelui Arsenie Boca. Există însă un uimitor curent de evlavie populară, inclusiv printre oameni care nu l-au cunoscut. De fapt, printre criteriile care trebuie «bifate» în cazul canonizărilor, cultul local este important. Se adaugă minunile, verificate din mai multe surse, viaţa exemplară, alte mărturii. Ortodoxia este mai lentă – şi face bine! – atunci când este cazul să proclame sfinţi. Cu toate că, aşa cum este cazul celor care au murit sau au suferit în puşcării mărturisindu-L pe Hristos, indiferent de cauza politică pentru care au fost condamnaţi de regimul comunist abuziv, poate că o mai mare prezenţă de spirit nu ar strica. Oamenii au nevoie de modele“. Există un uimitor curent de evlavie populară, inclusiv printre oameni care nu l-au cunoscut, pentru canonizarea lui Arsenie Boca.

Radu Preda, teolog   Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.
Citeste mai mult: adev.ro/mm9l9v

Avva Ilarion Argatu

Avva Ilarion a plecat la cele veşnice cu aceste ultime cuvinte: "Rugaţi-vă la Maica Domnului!"

  Când l-am văzut ultima oară, în chilia sa, cu puţin înaintea mutării la cele veşnice şi sfinte, pe părintele Ilarion Argatu (cu numele şi prenumele anume predestinate slujirii în bucurie şi sfântă ascultare !), ne-a strâns la piept cu o căldură deosebită a gestului, am zice sfinţitoare, i-am sărutat crucea, inima şi dreapta, ca de obicei, apoi ne-am sărutat creştineşte, cu multă recunoştinţă şi bucurie din partea noastră, cu multă dragoste părintească şi ocrotitoare grijă duhovnicească din partea sa, pentru că sfinţia sa a fost şi va rămâne unul dintre cei mai importanţi şi iscusiţi luminători şi călăuzitori ai creşterii vieţii noastre sufleteşti! Am fost, suntem şi vom fi mereu legaţi, prin Mila lui Dumnezeu, de sufletul nobil al cuvioşiei sale şi, de aceea, poate, ne-am bucurat ore întregi de darurile cu care Cel de Sus îl înzestrase din belşug, dintre care ne-au mişcat în mod deosebit trei: blândeţea unită cu bunătatea, smerenia pilduitoare şi îndelunga răbdare, într-o jertfire exemplară, ca în Pateric! Vorbirea sa era simplă, directă, deosebit de blândă (uneori, la nevoie, extrem de fermă!), fără nici o înfloritură inutilă, dar cu o coloratură specială a graiului moldovenesc, împletită, atunci când era cazul, cu vorbirea în dodii, atât de ziditoare dacă cei care o ascultă, înţeleg mesajul ei duhovnicesc tainic, învelit într-o smerenie nebiruită...

  Bogaţii şi săracii, savanţii şi neştiutorii de carte, generalii şi soldaţii, artiştii şi sportivii, scriitorii cu har şi publicăreţii veleitari ("strategi" autoprogramaţi ai penultimelor interviuri), personalităţi proeminente autentice şi "maeştrii" închipuiţi şi umflaţi de pretenţii vulgare (pe aceştia din urmă avva Ilarion îi numea "înşelaţi", miluindu-i cu rugăciunile sale totdeauna ascultate, dar ferindu-se de viclenia lor ca de aluatul fariseilor!), ţăranii şi orăşenii, târgoveţii şi gospodinele, studenţii şi elevii, bătrânii şi copiii, părăsiţii şi neştiuţii, uitaţii şi urgisiţii, credincioşii şi îndoielnicii, umilnicii şi trufaşii, sănătoşii şi bolnavii, îmbisericiţii şi demonizaţii, înţelepţiţii şi nesocotiţii, frumoşii şi urâţii, blânzii şi mânioşii, neprihăniţii şi intriganţii, dezinteresaţii şi afaceriştii, "prostimea" şi "oficialii", "guguştiucii" şi securiştii, fidelii şi trădătorii, toţi veneau la sfinţia sa, împinşi de un necaz, durere sau interes oarecare, curat sau necurat, cinstit sau necinstit, sincer sau cu vicleşug, ascultându-i mai puţin cuvintele, uneori rostite cu greutate din pricina slăbiciunii sau oboselii venite cu vârsta şi mai mult rugăciunile de dezlegare, făcute cu o dragoste suprafirească şi cu o răbdare îngerească de zeci, sute şi mii de ori, într-o monodinie desăvârşită şi desăvârşitoare, care mişca şi cele mai împietrite inimi şi lumina, măcar pentru câteva clipe, chiar şi cele mai întunecate conştiinţe...
  La flacăra iubirii sale covârşitoare, pline de compasiune pentru suferinţele şi necazurile "tălpii şi prostimii" ţării, pe care a iubi-t-o până la ultima sa suflare, cu o dăruire de sine atât de totală, încât, în cele din urmă, mulţi dintre cei mai apropiaţi ai săi care doreau să-l mai ocrotească, au înţeles că Părintele va pleca din lume înconjurat de credincioşii săi dragi, renunţând să-i mai zică ceva în acest sens! Părintele Ilarion asculta cu o atenţie concentrată şi binevoitoare pe fiecare dintre cei care băteau la poarta inimii sale generoase, de-o bunătate proverbială şi cu ajutorul harului deosebit pe care îl avea de la Dumnezeu, vădit şi adeverit, citea, de obicei dintr-o privire, adâncul durerii celor care îi cereau sfat duhovnicesc, şi cu multă delicateţe le dăruia şi leacul potrivit, încurajându-i să-şi ţină nădejdea trează!
O întâmplare revelatorie, din multele pe care le cunoaştem, ne arată la ce adâncime de smerenie inson-dabilă ajunsese: aflasem că, în urmă cu mulţi ani, avusese o neînţelegere de moment cu un monah, ajuns la rândul său la o treaptă de trăire duhovnicească mai adâncă, neînţelegere care lăsase o oarecare stinghereală între cei doi, dar ceea ce este mai important o piedică pentru o conştiinţă duhovnicească în drumul ei către desăvârşire şi sfinţenie... Am "intervenit" pe lângă avva Ilarion cel blând cu inima, rugându-l să-i scrie câteva rânduri de iertate creştinească şi frăţească celuilalt, deşi mai mult acela greşise... S-a rugat ca de obicei, a închis ochii într-o smerită cugetare, i-a redeschis mari şi luminoşi, ne-a privit cu dragoste şi apoi i-a scris câteva rânduri pline de căldură şi smerenie părintelui aceluia! Le-am dus personal rândurile respective şi bucuria sfinţitoare şi forţa smereniei au biruit iarăşi... Cei doi părinţi duhovniceşti au rămas în pace şi bucurie duhovnicească, constituind o pildă vie pentru noi, păcătoşii, care greu ne hotărâm să cerem scuze când greşim, dar să ne mai şi iertăm!
Părintele Ilarion, "Părintele" cum îi ziceau cu dragoste majoritatea credin-cioşilor, avea o adâncă şi întinsă experienţă duhovnicească şi de viaţă, pustnicise ascuns într-un pod ani de zile, se deprin-sese cu postul aspru, prive-gherea şi rugăciunea cea de toată vremea, dormea câteva ceasuri în scaun, călcând pe urmele marilor nevoitori din Pateric, rămânând mereu zâmbitor şi binevoitor, plin de solicitudine şi compasiune pentru cei săraci şi obidiţi, pentru "cei mici" ai Domnului nostru Iisus Hristos, pe care i-a iubit până la uitarea de sine, căci de lepădat se lepădase demult de sinele său... A ctitorit Biserici, mânăstiri, a contribuit decisiv la restaurarea şi pictura multor Biserici, a dăruit sume mari Sfintei mânăstiri Cernica şi chiar Patriarhiei (care întotdeauna l-a preţuit duhovniceşte, răsplătindu-l fără o publicitate ieftină şi vulgară, aşa cum cei duhov-niceşti ştiu s-o facă, păstrând cu smerenie aurul etern şi aruncând aurul efemer ca pe un gunoi!), a cumpărat un teren la Ierihon pentru a ctitori o sfântă mânăstire ortodoxă ( misiune lăsată, ca testament, părintelui Alexandru, unul dintre copiii săi dragi, dar, ceea ce este cel mai important, a ajutat hotărâtor la naşterea duhovnicească a multor suflete, învăţându-le cu îndelungă răbdare cum să devină Biserici vii ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, gonindu-l neobosit şi neînfricat pe cel rău din casele şi din vieţile oamenilor, a ajutat mulţi tineri să devină preoţi sau monahi, a sfătuit Episcopi şi chiar Patriarhi (toţi Patriarhii, chiar şi ai altor Biserici surori, l-au preţuit ca pe un bărbat cu viaţă sfinţită şi sfinţitoare!), a luminat oameni cu putere de decizie în stat să facă lucruri plăcute lui Dumnezeu, şi-a iubit vrăjmaşii, rugându-se pentru ei stăruitor; i-a iertat chiar şi pe acei sărmani pseudocreştini, duplicitari înrăiţi, puţini la număr, dar tenaci, amăgiţi şi amăgitori (care i-au înregistrat cuvintele de foc duhovnicesc, valorificându-le apoi substanţial, fără binecuvântarea sa, împă-unându-se histrionic cu această ispravă meschină, vrednică de milă!), biruind toate obstacolele şi ispitele (şi nu puţine au fost!) cu rugăciunea, postul, sfânta ascultare şi o înfricoşată smerenie pe care puţini au înţeles-o în reala ei sfinţenie lucrătoare, confundând-o cu o simplă respectare, oarecum recunoscută şi aceea, a voturilor monahale!
Numai cei care l-au cunoscut mai îndeaproape, bucurându-se de încrederea sa totală, simţeau sfinţenia neîntreruptă şi lucrătoare a vieţii sale cuminţi, înţelepte şi binefăcătoare până la limite greu de cuprins cu simpla înţelegere omenească... Pentru a ne apropia încă puţin de dimensiunea reală a acestei vieţi duhovniceşti de excepţie, trebuie să ne reamintim cuvintele avvei Cleopa, marele duhovnic al neamului nostru şi al tuturor duhovnicilor, care le zicea celor care veneau din Bucureşti la cuvioşia sa: "Ce căutaţi, mânca-v-ar Raiul, la moş putregai, nu ştiţi că aveţi acolo doi îngeri de pază ai lui Dumnezeu, părintele Ilarion Argatu şi părintele Sofian? Rugăciunile de dezlegare rânduite de Sfânta noastră Biserică i-au fost citite, cu sobor de preoţi şi călugări, de către Înalt Prea Sfinţitul Serafim şi sufletele credincioşilor s-au umplut de bucurie pentru această aleasă slujbă arhierească, căci Dumnezeu toate cu înţelepciune le hotărăşte pentru sfinţiţii slujitori ai Sfântului Său Altar, care "lupta cea bună au luptat" şi cu smerenia cea înfricoşată s-au încununat!
În iunie 1994 am fost oaspeţii săi într-o zi de înainteprăznuire (părintele nu acorda nimănui "interviuri", nici "ultime" , nici "penultime", ci dialoga duhovniceşte, cu smerenie şi frică de Dumnezeu, străin de toate vanităţile omeneşti!), care ne-a rămas în memoria afectivă pentru frumuseţea şi adâncimea ei duhovnicească. Am tăinuit multe în acea zi binecuvântată de Dumnezeu şi părintele Ilarion, plin de bucurie harică, ne-a scris aşa: "Fericirea lumii este dragostea adevărată a Mântuitorului Iisus Hristos şi a Prea Sfintei Maicii Sale, fapt pentru care zi şi noapte trebuie să mulţumim cu umilinţă sufletească şi zdrobire de inimă, rugându-ne neîncetat!" .Am stat o oră întreagă cu părintele, invitaţi la masă, într-o pace şi o bucurie suprafireşti, de negrăit, izvorâte prin smeritele sale rugăciuni şi revărsate din belşug şi asupra noastră, a păcătoşilor...
Avva Ilarion a trecut prin multe prigoane, ocări, nedreptăţi, lipsuri, lovituri de toate felurile (uneori chiar de la "fraţi" înşelători de credinţă, care îi răsplăteau binele cu rău!) şi chiar încercări ale unor neoameni, instrumente oarbe ale celui rău şi veşnic împotrivitor, de a-l elimina fizic (au fost mai multe astfel de tentative în vremurile de tristă amintire, unele le ştim şi noi în amănunţime, dar cu Mila lui Dumnezeu şi Acoperământul cel Sfânt al Maicii Domnului, Părintele a trăit până la aproape 86 de ani (ar fi împlinit vârsta pe 2 august 1999!) şi poate, în mod proniator, în ziua plecării sale era pomenit şi Sfântul Mucenic Acachie, vestit pentru ascultarea sa până la moarte muce-nicească!
  Avva Ilarion cel blând cu inima a dorit fierbinte moarte mucenicească, cu smerenie, dragoste, frică şi cutremur înaintea lui Dumnezeu, fără să realizeze, în neprihănirea sa bine cunoscută de acum, că prin jertfirea sa sufletească şi truda-i sfinţitoare zilnică, chiar şi atunci când boala muşca serios din trupul sfinţiei sale, că viaţă mucenicească a dus!
  În ziua plecării sale la cele veşnice şi sfinte i-a mărturisit unui preot care-l veghea, că dacă Mântuitorul nostru Hristos, cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria şi ale tuturor Sfinţilor Părinţilor noştri, îl va milui, va pleca în acea seară... ªi a plecat în acea zi, seara! Întotdeauna cei iubiţi de Dumnezeu ştiu, cu darul Său, ceasul plecării lor din această lume trecătoare! De fapt, în ultimii ani ai vieţii sale pe pământ o gravitate cerească şi o tainică bucurie se citeau pe faţa sa albă şi curată ca lumina; se împărtăşea săptămânal şi slavoslovea neîncetat şi neîntrerupt într-o bucurie ha-rică pe care suferinţele trupeşti nu au putut s-o împiedice sau s-o umbrească cu ceva!
Pentru toţi fiii săi duhovniceşti, pentru toţi creştinii ortodocşi trăitori şi pentru tot neamul nostru creştinat din începuturile sale a lăsat un ultim îndemn duhovnicesc, cu valoare testamentară: "Rugaţi-vă neîncetat la Maica Domnului!". Un duhovnic atât de iubitor, văzător cu duhul, postitor şi rugător neîncetat şi neîntrerupt, cu viaţă duhovnicească sfinţită şi sfinţitoare, un vas ales şi un prieten al Adevărului, nu putea pleca fără un ultim sfat duhovnicesc, mântuitor pentru oile date în grija sa (nu şi cel din urmă, pentru că cei credincioşi şi rugători în duh şi adevăr vor simţi şi vor primi, tot în duh, mai departe, lumina sfaturilor şi rugăciunilor sale bine primite şi bine plăcute la Dumnezeu!). Într-adevăr, toţi cei care se roagă smerit, curat, sincer şi stăruitor Măicuţei Domnului trec altfel, aproape de negrăit, marea acestei vieţi!
  Oare cui să i se potrivească atât de bine aceste sfinte rugăciuni, dacă nu avvei Ilarion, ca şi tuturor fiilor adevăraţi ai Luminii: "Cu sufletul şi cu trupul să mă sfinţesc, Stăpâne, să mă luminez, să mă mântuiesc, să-ţi fiu ţie locaş prin împărtăşirea Sfintelor Taine, avându-Te pe Tine locuitor întru mine, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, Făcătorule de bine, mult milostive". ªi, de asemenea: "Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace; că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel".
Trupul său sfinţit a fost înmormântat vremelnic la Boroaia (sau, poate, după iconomia lui Dumnezeu, până la Parusia!), cu slujbă arhierească (Înalt Prea Sfinţitul Pimen Suceveanul,    Prea sfinţitul Gherasim Putneanul, iar din partea Patriarhiei, Prea Sfinţitul Teodosie Snagoveanul, Episcop vicar patriarhal). Slujba de înmormântare a adunat un sobor ales de preoţi, zeci de monahi şi monahii şi mii de credincioşi, care au dorit să-şi ia rămas bun de la avva Ilarion cel cu inima blândă, milostivă, iertătoare, odihnitoare şi, cu darul lui Dumnezeu, tămăduitoare până la margi-nea suprafirească şi sfinţitoare a sa, pe care o numim simplu, "minunile lui Dumnezeu!" .
  Prea Sfinţitul Episcop Teodosie Snagoveanul, care s-a bucurat cu smerenie, în mod deosebit şi proniator, de dragostea şi preţuirea duhovnicească a acestui mare luminător şi stâlp al Sfintei noastre Biserici, sobornicească şi apostolească, slujitoare şi luptătoare, a rostit câteva cuvinte simple, adânci şi inspirate care au mişcat, au mângâiat şi au întărit pe toţi credincioşii prezenţi, dar şi pe cei care au urmărit ultima ediţie "Credo", în care duhul rugăciunilor de foc ale părintelui Ilarion a spulberat, măcar pentru un ceas, convenţionalismul, formalismul, artificialitatea, suficienţa şi slava deşartă instaurate cam de multicel la această emisiune, datorită faptului că, pe lângă oamenii duhovniceşti şi de bună credinţă invitaţi, sunt aduşi şi oameni fără frică de Dumnezeu şi fără nici o pricepere spirituală, ba chiar rătăciţi şi înşelaţi de părerea lor de sine! Să reţinem cuvintele acestea atât de vii şi învietoare, rostite de un arhiereu şi totodată un vas de slujire al lui Dumnezeu: "Atât de viu a fost în conştiinţa şi nădejdea credincioşilor, încât nu poate să se despartă de noi. Lasă în urma sa un stâlp de lumină, o nădejde a Învierii. A răspândit lumina prin ţară, prin fiii şi ucenicii lui. Cei care l-au cunoscut, de când a venit la Bucureşti, nu au văzut la sfinţia sa decât jertfă şi rugăciune. Viaţa sa a fost o flacără. Se ruga până adormea şi se trezea rugându-se. Cu rugăciunile s-a hrănit mai mult decât cu hrana trupească. Această lumină ce a strălucit la Boroaia nu s-a stins, ci se mută acum la ceruri" (N.n. - Aceeaşi lumină a strălucit şi la sfânta mânăstire Căldăruşani, şi la sfânta mânăstire Cernica, pe care le ţinea cu sfintele sale rugăciuni şi nu numai, căci, trăind într-o sărăcie a duhului şi o simplitate exemplare, dăruia stăreţiilor şi obştei monahale ale acestora, pe lângă ceea ce dăruia săracilor, sume importante ştiute doar de Dumnezeu şi de unii credincioşi mai jertfitori ai Bisericii!"). Veşnică pomenire şi Hristos a înviat, îţi cântăm cu umilinţă, prea iubite avvă, şi te rugăm, cu smerită metanie de suflet, inimă şi gând, dacă capeţi îndrăzneală la Tronul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi toţi, păcătoşii! Amin.
-Un fiu duhovnicesc-

(Articol apărut în "Icoana din Adânc" Nr.20, iunie 1999)

duminică, 16 martie 2014

Un Cer Nou si un Pamant Nou



Titlul cartii a fost inspirat de o profetie din Biblie ce pare sa-si aiba aplicabilitatea acum mai mult decat oricand in decursul secolelor istoriei.
Ea apare atat in Vechiul, cat si in Noul Testament si vorbeste despre faptul ca ordinea existenta in lume se prabuseste si apare „cer nou si pamant nou”.
(Apocalipsa 21:1 si Isaiah 65:17.) Trebuie sa intelegem ca Cerul nu este un Loc in Spatiu, ci el se refera la Taramul Interior al Constiintei. Acesta este sensul ezoteric al cuvantului si tot acesta este si sensul pe care i-l atribuie Isus in invataturile sale. Pe de alta parte, Pamantul reprezinta manifestarea in Forma exterioara, ceea ce este totdeauna o reflexie a Interiorului. Constiinta Umana Colectiva si Viata de pe Planeta noastra sunt conectate intrinsec. “Un cer nou” se refera la ivirea unei stari transformate a Constiintei Umane, iar „un Pamant Nou“ constituie reflexia acesteia in plan fizic. Din moment ce Viata oamenilor si Constinta lor sunt intrinsec una cu Viata planetei, pe masura ce vechea Constinta se dizolva sunt de asteptat transformari naturale sincrone in plan geografic si climatic, in multe parti ale planetei, iar unele dintre acestea deja se manifesta.


Egoul: starea curenta a Umanitatii
  Fie ca sunt pronuntate cu voce tare, fie ca raman nerostite, la stadiul de Ganduri, cuvintele pot arunca o vraja aproape hipnotica asupra voastra. Va pierdeti cu usurinta in ele si ajungeti sa credeti, hipnotizati, ca odata ce ati atasat un Cuvant unui anumit lucru, cunoasteti ce este lucrul acela, in Realitate insa nu stiti ce este, ci doar ati acoperit misterul cu o eticheta. Orice element, indiferent ca este o pasare, un copac sau o simpla piatra — si cu atat mai mult o Fiinta Umana — ramane necunoscut in ultima instanta.
  Lucrurile stau astfel deoarece fiecare element are o profunzime insondabila. Tot ceea ce putem percepe, experimenta, analiza nu reprezinta decat stratul de suprafata al Realitatii, mai putin decat partea vizibila a unui aisberg. Sub ceea ce se vede la suprafata exista nu doar o legatura intre toate elementele, ci si legatura lor cu Sursa Vietii din care au aparut. Chiar si o piatra, dar mai degraba o floare sau o pasare va pot arata Drumul inapoi catre Dumnezeu, catre Sursa, catre voi insiva. Atunci cand le priviti, le tineti in mana ori le lasati sa existe fara sa le atasati un cuvant sau o eticheta mentala, in voi va rasari un sentiment de veneratie si de uimire.
   Esenta lor vi se va revela in tacere si totodata va reflecta inapoi catre voi propria voastra Esenta — iata ce percep marii artisti si reusesc sa transmita prin arta lor. Van Gogh n-a spus: „E doar un scaun vechi”, ci l-a privit indelung, percepand Fiinta acelui scaun. Apoi, asezandu-se in fata panzei, si-a luat pensula. Scaunul in Sine ar fi putut fi vandut in schimbul catorva dolari.
   Pictura aceluiasi scaun insa poate costa astazi peste 25 de milioane de dolari.

Cand veti inceta sa acoperiti lumea cu cuvintele si etichetele voastre, Viata vi se va imbogati cu un sentiment al miraculosului care s-a pierdut cu mult timp in urma, atunci cand Umanitatea, in loc sa se foloseasca de Gandire, s-a lasat posedata de ea. Viata voastra recapata o anumita profunzime. Lucrurile isi recastiga prospetimea, noutatea. Iar cel mai mare miracol consta in experimentarea Sinelui vostru esential ca precedand orice Cuvant, Gand, eticheta mentala sau Imagine. Pentru ca acest lucru sa fie posibil va trebui sa clarificati perceptia Eului, a Fiintei, extragand-o dintre toate acele notiuni cu care s-a amestecat, adica s-a identificat. Aceasta clarificare face subiectul cartii de fata.
  Cu cat atasati mai repede etichete Verbale sau Mentale lucrurilor, oamenilor si situatiilor, cu atat mai goala si lipsita de Viata devine Realitatea voastra si cu atat deveniti mai impermeabili fata de Realitate, fata de miracolul Vietii care exista neintrerupt in voi si in jurul vostru. Procedand astfel poate ca ajungeti mai abili, dar veti pierde intelepciunea si, de asemenea, bucuria, iubirea, creativitatea si insufletirea.
Acestea sunt ascunse in pauza tacuta dintre perceptie si interpretare.
Este de la Sine inteles ca trebuie sa recurgem la Cuvinte si la Gandire. Acestea au frumusetea lor — dar este oare nevoie sa le devenim prizonieri? Cuvintele reduc Realitatea la ceva ce poate fi cuprins de Mintea noastra — iar aceasta nu poate cuprinde prea mult. Limbajul consta din cinci sunete de baza produse de corzile vocale.Acestea sunt vocalele a, e, i, o, u. Celelalte sunete sunt consoane produse datorita presiunii aerului: s, f, g si asa mai departe.
   Credeti ca vreo combinatie a acestor sunete elementare ar putea vreodata explica cine suntem, care este scopul ultim al Universului sau chiar sensul profund al existentei unui copac, a unei pietre?


Sinele iluzoriu
Cuvantul „Eu” poate fi expresia celei mai mari Erori sau a celui mai profund Adevar, in functie de modul in care este folosit. In utilizarea sa conventionala, cuvantul acesta nu este doar unul dintre cele mai frecvente (impreuna cu inruditele „mic”, „al meu/a mea” sau „insumi/insami”), ci si unul dintre cele mai amagitoare, in limbajul de fiecare zi, „Eu” exprima o Eroare Primordiala, o perceptie gresita a ceea ce Sunteti, un sentiment iluzoriu al identitatii.
Acesta este Egoul. Acest sentiment iluzoriu al Sinelui este ceea ce a denumit Albert Einstein — care a avut acces nu doar la profunzimile Realitatii Spatiului si Timpului, ci si ale Naturii Umane — „iluzie optica a Constiintei”. Sinele acesta iluzoriu devine apoi baza tuturor interpretarilor ulterioare sau, mai bine zis, a interpretarilor gresite ale Realitatii, a tuturor proceselor de Gandire, interactiunilor si relatiilor.
Realitatea voastra devine o Reflexie a iluziei initiale.
Exista insa si vesti bune: daca veti putea constientiza faptul ca iluzia este iluzie, ea se va dizolva. Constientizarea iluziei semnifica totodata si sfarsitul ei. Supravietuirea sa depinde de eroarea pe care o comiteti luand-o drept Realitate. Vazand ceea ce nu sunteti, Realitatea a ceea ce sunteti se va ivi de la Sine. Acest lucru se va intampla daca cititi pe indelete si cu mare atentie capitolul acesta si urmatorul capitol, caci ele vorbesc despre mecanica Sinelui artificial pe care-l denumim Ego. Asadar, care este natura acestui Sine iluzoriu?
   De obicei, cand spuneti „Eu” nu va referiti la ceea ce sunteti cu Adevarat. Prin intermediul unui monstruos act de reductionism, profunzimea infinita a ceea ce sunteti a fost confundata cu un sunet emis de corzile vocale sau a fost inlocuita cu Gandul referitor la „Eu” din Mintea voastra, impreuna cu toatele cele cu care s-a identificat acest „Eu”.
Prin urmare, la ce se refera obisnuitul „Eu” si inruditele „Mie”, „Al meu/a mea”?

  Atunci cand un copil mic invata ca o succesiune de sunete produse de corzile vocale ale parintilor reprezinta Numele sau, el incepe sa echivaleze Cuvantul, care in Mintea sa isi gaseste corespondentul intr-un Gand, cu ceea ce este el. In aceasta etapa, copiii fac adesea referire la ei vorbind la persoana a treia: „Lui Johnny ii este foame.” Curand dupa aceea, ei invata cuvantul magic „Eu” si-l echivaleaza cu numele lor, pe care deja l-au echivalat cu ceea ce sunt ei.
 
Apoi apar alte Ganduri si fuzioneaza cu Gandul initial „Eu”.
Pasul urmator il reprezinta Gandurile referitoare la „Mine” si „Al meu”, care desemneaza lucruri ce fac intr-un anumit fel parte din „Eu”. Aceasta este o identificare cu obiecte, ceea ce insemna ca investiti un sentiment de Sine in lucruri, dar in ultima instanta in Gandurile care reprezinta acele lucruri si, in acest mod, va formati o identitate din ele. Arunci cand se strica sau i se ia jucaria „Mea”, copilul va resimti o mare suferinta. Nu pentru vreo valoare intrinseca pe care ar avea-o jucaria — copilul isi va pierde curand interesul fata de ea si o va inlocui cu alte jucarii, alte obiecte — ci din cauza Gandului de „a mea”. Jucaria a devenit parte componenta a sentimentului de Sine, de „Eu” care se dezvolta in copil.

Si astfel, pe masura ce copilul creste, ideea initiala referitoare la „Eu” atrage si alte Ganduri, ea se identifica cu o categorie sexuala, cu anumite posesii, cu Corpul perceput prin Simturi, cu nationalitatea, rasa, religia, profesia. Alte lucruri cu care se identifica notiunea de „Eu” sunt rolurile — mama, tata, sot, sotie si asa mai departe — cunostintele sau parerile acumulate, simpatii si antipatii si, de asemenea, lucruri care „Mi” s-au intamplat in Trecut si a caror amintire este reprezentata de Ganduri care imi definesc in continuare sentimentul de Sine sub forma de „Eu si povestea mea”.
  Acestea sunt doar cateva dintre lucrurile din care-si deriva oamenii sentimentul identitatii, in ultima instanta ele nu sunt altceva decat Ganduri tinute laolalta in mod precar de faptul ca in toate a fost investit sentimentul Sinelui. La aceasta constructie Mentala va referiti in mod normal atunci cand spuneti „Eu”.
   Mai exact, de cele mai multe ori nu voi vorbiti atunci cand spuneti sau Ganditi „Eu”, ci unul dintre aspectele constructiei Mentale, Sinele Egocentric. Dupa ce va treziti, nu veti renunta la cuvantul „Eu”, dar el va avea alta incarcatura, va lua nastere intr-un Spatiu mult mai profund aflat in Interiorul vostru.

  Cei mai multi oameni inca se identifica in totalitate cu fluxul neincetat de Ganduri din Mintea lor, cu Gandirea compulsiva, repetitiva si fara rost in cea mai mare parte a ei. Nu exista nici un „Eu” in afara de procesele lor de Gandire si in afara de Emotiile care le insotesc.
  

Aceasta inseamna a fi inconstient din punct de vedere Spiritual. Atunci cand li se spune ca in Mintea lor e o voce care nu inceteaza niciodata sa vorbeasca, ei intreaba: „Ce voce?” sau neaga enervati, iar aceasta este desigur chiar vocea respectiva, este Ganditorul, este Mintea neobservata.
Aproape ca poate fi privita ca o Entitate care i-a luat in stapanire.

Unii oameni nu mai uita niciodata acea prima oara cand MU a incetat sa se mai identifice cu Gandurile lor si au experimentat astfel, pentru cateva clipe, schimbarea de identitate de la continutul Mintii lor, la Constinta din spatele acestuia. Pentru altii se intampla intr-un mod atat de subtil incat abia daca observa sau sesizeaza doar prezenta unui val de bucurie sau pace interioara, fara
sa-i cunoasca Sursa.


sursa:http://biosoft.ro/2009/09/trezirea-constiintei-umane/

Necesitatea unei transformari



Atunci cand se confrunta cu o criza radicala, atunci cand vechiul mod de a trai in Lume, de a interactiona cu ceilalti si cu Natura nu mai functioneaza, atunci cand supravietuirea este amenintata de probleme aparent imposibil de depasit, o Forma de Viata individuala — sau o specie — fie se stinge, fie se ridica deasupra limitarilor conditiei sale prin intermediul unui salt Evolutiv.
Se crede ca formele de viata de pe aceasta planeta s-au dezvoltat pentru prima data in mare. In vreme ce pe uscat nu existau inca animale, marea deja abunda in vietati. Apoi, la un moment dat, una dintre creaturile marine trebuie sa se fi aventurat pe uscat. Probabil ca la inceput s-a tarat cativa centimetri, dupa care, extenuata de enorma atractie gravitationala a planetei, trebuie sa se fi intors in apa, acolo unde gravitatia este aproape inexistenta si unde putea trai fara mare efort. Apoi a mai incercat o data, si inca o data, si inca o data, iar mult mai tarziu avea sa se adapteze la viata pe uscat, aveau sa-i creasca picioare in loc de aripioare, branhiile aveau sa fie inlocuite de plamani.

Pare greu de crezut ca o specie s-ar aventura intr-un mediu atat de ostil si ar suferi o transformare in sens Evolutiv daca n-ar fi fortata s-o faca din cauza unei situatii de criza. Se poate ca o mare suprafata marina sa se fi separat de oceanul principal, apele retragandu-se treptat de-a lungul a mii de ani, fortand pestii sa-si paraseasca habitatul si sa Evolueze. Reactia in fata unei crize radicale care ne ameninta insasi supravietuirea — iata provocarea cu care se confrunta acum Umanitatea. Disfunctia Mintii Egoiste, constientizata deja in urma cu peste 2500 de ani de catre invatatorii intelepti din vechime si amplificata acum de stiinta si tehnologie, ameninta pentru prima data supravietuirea Planetei.
   Pana in urma cu foarte putin timp, transformarea Constiintei Umane — la care faceau referire si invatatorii din vechime — nu reprezenta mai mult decat o posibilitate, implinita, ici si colo, de putini indivizi, fara nicio legatura cu mediul cultural sau religios din care proveneau. N-a avut loc o inflorire la scara mare a Constiintei Umane, deoarece nu era imperios necesara.


  In curand, un procent semnificativ din populatia planetei va recunoaste, daca nu a facut-o deja, ca Umanitatea se confrunta acum cu o Alegere Totala, sa Evolueze sau sa piara. Un numar inca relativ mic, dar in crestere rapida, de Oameni experimenteaza deja in ei insisi ruperea de vechile tipare ale Mintii Egocentrice si manifestarea unei noi Dimensiuni a Constiintei.

Ceea ce ia nastere acum nu este un nou sistem de credinte, o noua religie, ideologie spirituala sau mitologie.
Ne apropiem de sfarsitul nu doar al mitologiilor, ci si al ideologiilor si al sistemelor de credinte. Schimbarea se produce intr-un plan mai profund decat cel al continutului Mintii voastre, al Gandirii voastre. De fapt, in centrul noii Constiinte se afla transcenderea Gandirii, capacitatea recent descoperita de a ne ridica deasupra Gandurilor, de a realiza in noi insine o Dimensiune infinit mai vasta decat cea reprezentata de Gandire. Din acel moment identitatea voastra, sentimentul propriei Fiinte nu va mai fi derivat din fluxul necontenit al Gandurilor pe care, in cazul fostei Constiinte, le luati drept voi insiva. Ce usurare sa realizezi ca Eu nu sunt „vocea din Mintea mea”.
Atunci cine sunt Eu?
Cel care Vede toate acestea.


Constiinta care preceda Gandul, Spatiul in care apare Gandul — sau Emotia sau Perceptia Senzoriala.
Egoul nu inseamna altceva decat identificarea cu Forma, in primul rand cu Forma Gandurilor. Daca Raul exista in vreun fel — si exista, dar la modul relativ, nu Absolut — atunci definitia sa este aceasta, identificarea completa cu Forma — Forma Fizica, Forma Mentala, Forma Emotionala. De aici decurge totala necunoastere a legaturii individului cu Intregul, a unitatii intrinseci cu oricare „altul” si totodata cu Sursa. Aceasta ignoranta este pacatul originar, suferinta, iluzia. Iar atunci cand aceasta iluzie a Separarii Totale fundamenteaza si domina tot ceea ce Gandesc, spun si fac, ce fel de Lume voi crea eu? Pentru a afla raspunsul la aceasta intrebare nu trebuie decat sa urmariti relatiile dintre Oameni, sa cititi o carte de istorie sau sa va uitati diseara la stiri.
Daca structurile Mintii Umane nu se vor schimba, vom sfarsi mereu prin a recrea in esenta aceeasi Lume, aceleasi Forme ale Raului, aceeasi disfunctie.


sursa:http://biosoft.ro/2009/09/trezirea-constiintei-umane/

Spiritualitate si Religie


Care este rolul pe care il au religiile consacrate in aparitia unei noi constiinte?
Multi oameni sunt deja capabili sa discearna intre Spiritualitate si Religie. Ei isi dau seama de faptul ca, daca detin un sistem de credinte — un set de ganduri pe care sa le considere Adevarul Absolut — nu devin spirituali, indiferent care ar fi natura acelor credinte. De fapt, cu cat se identifica mai mult cu respectivele Ganduri (credinte), cu atat isi diminueaza sansele de a accede la Dimensiunea Spirituala aflata in ei insisi. Multi oameni „religiosi” s-au impotmolit la acest nivel. Ei pun semn de egalitate intre Adevar si Gand si, identificandu-se complet cu Gandul (mintea lor), pretind a fi unicii detinatori ai Adevarului intr-o tentativa inconstienta de a-si proteja identitatea. Ei nu vad limitarile Gandirii. Daca nu crezi (gandesti) intocmai ca ei, din punctul lor de vedere te inseli, iar intr-un trecut nu foarte indepartat s-ar fi simtit indreptatiti sa te omoare pentru acest motiv. Unii dintre ei inca mai sunt de aceasta parere si in Prezent.
   Noua Spiritualitate, Transformarea Constiintei, isi face aparitia intr-o mare masura in afara structurilor religiilor institutionalizate. Intotdeauna au existat nuclee izolate de Spiritualitate chiar si in sanul religiilor dominate de Minte, chiar daca ierarhiile institutionalizate se simteau amenintate de ele si incercau adesea sa le suprime.
   Marea deschidere asupra spiritualitatii in afara structurilor religioase reprezinta un eveniment complet nou. In trecut, acest lucru ar fi fost de neconceput, mai ales in Vest, unde cultura este mai dominata de Minte decat oriunde si unde Biserica Crestina a avut un real privilegiu in sfera Spiritualitatii. Era imposibil sa te ridici pur si simplu si sa oferi un discurs pe tema spiritualitatii sau sa publici o carte de spiritualitate daca nu primeai in prealabil incuviintarea Bisericii, iar in absenta acesteia erai in cel mai scurt timp redus la tacere.

  Dar in prezent exista semne de schimbare chiar si in cadrul unor anumite biserici. Este imbucurator, caci chiar si cel mai mic gest de deschidere produce Recunostinta, asa cum s-a intamplat in cazul Papei Ioan Paul al II-lea, care a vizitat o moschee si o sinagoga. In parte ca urmare a invataturilor spirituale care au luat nastere in afara religiilor institutionalizate, dar si datorita unui aflux de invataturi proprii intelepciunii rasaritene stravechi, un numar tot mai mare de adepti ai religiilor traditionale sunt capabili sa renunte la identificarea cu Forma, doctrinele si sistemele de credinte rigide si sa descopere profunzimea Originara ce se afla ascunsa in chiar traditiile lor spirituale si, in acelasi timp, profunzimea din Ei insisi. Ei realizeaza ca a fi „spiritual” nu are nimic de-a face cu credintele pe care le au, ci are totul de-a face cu starea Constiintei lor. Iar aceasta determina, la randul sau, modul in care ei actioneaza in lume si interactioneaza cu ceilalti.
  Cei care nu au capacitatea de a privi dincolo de Forma ajung si mai puternic ancorati in credintele lor, cu alte cuvinte in Mintile lor. Suntem in Prezent martorii nu doar ai unui curent de constientizare fara precedent, ci si ai unei inradacinari si intensificari a Egoului. Unele dintre institutiile religioase se vor arata deschise fata de noua Constiinta, altele isi vor consolida pozitiile doctrinare si vor deveni elemente constituente ale tuturor acelor structuri elaborate de Om prin intermediul carora Egoul Colectiv se va apara si va „opune rezistenta”. Exista biserici, secte, culte sau miscari religioase ce nu sunt altceva decat entitati Egocentriste Colective, identificate cu pozitiile lor Mentale la fel de rigid precum adeptii unei ideologii politice lipsiti de deschidere fata de o interpretare alternativa a Realitatii. 

  Dar Egoul este menit sa se dizolve, structurile sale inchistate, fie ele institutii religioase sau de alt fel, corporatii sau guverne, se vor dezintegra toate pornind dinspre interior, indiferent cat de adanc inradacinate par sa fie. Structurile cele mai rigide, cele mai impenetrabile fata de schimbare sunt cele care se vor prabusi primele.
Acest lucru s-a intamplat deja in cazul comunismului sovietic. Indiferent cat parea de adanc inradacinat, de solid si de bine inchegat, in cativa ani s-a dezintegrat pornind din interior.
Nimeni nu prevazuse acest lucru, au fost cu totii luati prin surprindere. Si multe alte surprize de acest fel ne mai sunt rezervate.


sursa:http://biosoft.ro/2009/09/trezirea-constiintei-umane/

Ivirea Constiintei Noi



Majoritatea religiilor stravechi si a traditiilor spirituale impartasesc intelegerea faptului ca starea „normala” a Mintii noastre este viciata de un defect fundamental. Totusi, din aceasta intelegere a conditiei naturii Umane — daca putem numi intelegere aceasta veste proasta — decurge o a doua intelegere: vestea buna pe care o reprezinta posibilitatea unei transformari radicale a Constiintei Umane, invataturile hinduse (uneori si cele budiste) identifica aceasta transformare drept Iluminare. In invataturile lui Isus o regasim ca salvare, iar in budism este denumita sfarsitul suferintei. Eliberare si Trezire sunt alti termeni folositi pentru a exprima aceasta transformare.
   Cea mai mare realizare a Umanitatii nu este reprezentata de operele sale din domeniul artei, stiintei sau tehnologiei, ci rezida in Constientizarea, de catre individ, a propriei disfunctii, a nebuniei sale. Aceasta Constientizare a aparut deja catorva persoane, in trecutul indepartat.


   Un om pe nume Gautama Siddhartha, care a trait in India in urma cu 2 600 de ani, a fost poate Primul care a experimentat-o, cu o claritate Absoluta. Mai tarziu i-a fost conferit titlul de Buddha…Buddha inseamna „cel Trezit”. Cam in aceeasi perioada a aparut in China un alt invatator spiritual timpuriu al umanitatii…Numele sau era Lao Tzu. El si-a lasat mostenire invataturile sub forma uneia dintre cele mai profunde carti spirituale care au fost scrise vreodata, Tao Te Ching. Constientizarea propriei nebunii este, desigur, echivalenta cu aparitia sanatatii, cu inceputul Vindecarii si Transcendentei. Pe planeta isi facea aparitia o Dimensiune noua de Constiinta, o prima tentativa de inflorire. Apoi acei oameni rari au vorbit contemporanilor lor. Au vorbit despre pacat, despre suferinta, despre iluzie. Le-au spus celorlalti: „Priviti-va vietile. Observati ceea ce faceti, suferinta pe care o creati.” Apoi au aratat posibilitatea Trezirii din cosmarul Colectiv al existentei Umane „normale”. Au aratat Calea.

  Lumea nu era inca pregatita pentru ei, cu toate ca ei constituiau o parte vitala, esentiala in Trezirea Umanitatii. Au fost, in mod inevitabil, gresit intelesi in cea mai mare parte de catre contemporanii lor si de catre generatiile urmatoare, invataturile lor, desi simple si totodata cu mare putere transformatoare, au fost denaturate si gresit interpretate, uneori chiar si in consemnarile discipolilor lor. De-a lungul secolelor au fost adaugate multe lucruri care nu aveau nimic de-a face cu invataturile originare, ci reflectau doar o fundamentala ratare a sensului lor.
  Printre invatatorii aceia s-au aflat unii care au fost batjocoriti, insultati sau ucisi si altii care au fost venerati ca niste zei.
Invataturile care aratau Calea in vederea depasirii disfunctiei Mintii Umane, calea pentru iesirea din nebunia Colectiva, au fost denaturate in asa fel, incat au devenit ele insele parte a alienarii Mentale.

  Asa au ajuns religiile, in cea mai mare parte a lor, sa dea nastere discordiei, in loc sa se constituie in Forte unificatoare, in loc sa puna capat violentei si urii prin realizarea Unitatii Fundamentale a tuturor Formelor de Viata, ele nu au adus decat mai multa violenta si ura, mai multe divizari intre oameni si intre diferitele religii si chiar in cadrul uneia si aceleiasi religii. Ele s-au transformat in ideologii, in sisteme de credinte cu care Oamenii s-au identificat si pe care le-au folosit pentru a-si spori falsul lor sentiment de Sine. Prin intermediul acestor religii ei au justificat „corectitudinea” proprie si „greseala” celorlalti, definindu-si astfel identitatea prin raportarea la dusmanii lor, la „ceilalti”, la cei „lipsiti de credinta” sau „cu credinta gresita”, pe care nu arareori sau simtit indreptatiti sa-i ucida. Omul l-a facut pe „Dumnezeu” dupa imaginea sa.

  Eternul, infinitul, nenumitul a fost redus la un idol Mental in care trebuia sa crezi si pe care trebuia sa-l venerezi ca fiind „dumnezeul meu” sau „dumnezeul nostru”.

Si totusi… totusi… In ciuda tuturor actelor demente savarsite in numele Religiei, Adevarul despre care ele vorbesc continua sa straluceasca in miezul lor. Inca straluceste, chiar daca nedeslusit, printre straturile suprapuse de denaturari si interpretari eronate. Este insa putin probabil ca veti reusi sa-l percepeti daca nu ati avut deja strafulgerari ale acestui Adevar in Interiorul vostru. De-a lungul intregii istorii, au existat intotdeauna oameni rari care au experimentat o schimbare in Constiinta lor si au realizat astfel in interiorul lor ceea ce este mentionat in toate religiile.
Pentru a vorbi despre acel Adevar nonconceptual ei s-au folosit apoi de cadrul conceptual al religiei poporului lor.
Prin intermediul unora dintre acesti barbati si femei s-au dezvoltat in cadrul tuturor religiilor majore „scoli” sau miscari ce reprezentau nu doar o redescoperire, ci in unele cazuri o intensificare a luminii invataturii originale.

  Asa au luat fiinta gnosticismul si misticismul in cadrul crestinismului timpuriu si medieval, sufismul in religia islamica, hasidismul si kabbala in iudaism, advaita vedanta in hinduism, Zen si dzogchen in budism. Majoritatea acestor scoli erau iconoclaste…Ele au inlaturat straturi si straturi de conceptualizare anosta si structuri de credinte Mentale, motiv pentru care cele mai multe dintre ele au fost privite cu suspiciune si adesea cu ostilitate de catre ierarhiile religioase consacrate.
   Spre deosebire de Religia raspandita in masa, invataturile lor puneau accentul pe intelegere si pe Transformarea Interioara. Datorita acelor scoli si miscari ezoterice si-au putut recastiga puterea transformatoare invataturile originare ale religiilor importante, chiar daca in majoritatea cazurilor doar un mic procent de Oameni avea acces la ele.
Numarul acestora nu era niciodata suficient de mare pentru a exercita un impact semnificativ asupra profundei Inconstiente Colective a majoritatii, in Timp, unele dintre acele scoli au devenit ele insele formale sau conceptuale, deci prea rigide pentru a mai fi eficiente. 


sursa:
http://biosoft.ro/2009/09/trezirea-constiintei-umane/